Poate nu vi!
In fiecare dimineata deschid usa acestui garaj si ma intreb: de ce continuu? Si tot eu imi raspund: pentru ca motocicletele merita. Oamenii? Hm… discutabil.
Vin, se uita. Multi au motociclete care costa mai mult decat un apartament in provincie. Le lustruiesc singuri cu servetelul de la benzinarie, dar merg cu ceas smart de 4000 de lei si tricou cu logo de brand pe care nu-l pot pronunta. Oameni care-si dau ochii peste cap cand aud ca ora de manopera costa 300 de lei. Cumva e scump sa tratam o motocicleta cu respect, dar e ieftin sa o schimonosesti cu spray universal din supermarket?
Se mandresc cu motocicleta lor. Dar nu o inteleg. O scutura putin, fac o poza si daca se murdareste, cumpara alta piesa. Nu protejeaza nimic. Nu intretin nimic. Pentru ei, motocicleta e ca un selfie: daca nu iese bine, il stergi. Atat.
Si sincer, uneori ma uit la unii si ma intreb: sunt prosti sau doar ignoranti? Dar hai sa fim pozitivi. Poate sunt prea inteligenti ca sa cada in capcana consumerismului. Poate ei sunt filosofi, rebeli, oameni care stiu ca “adevarata frumusete vine din patina”.
Dar… nu. Sunt doar infumurati. Plini de ei. Si uneori, sa fim sinceri, rupti in cur. Cu leasingul pana-n gat, dar fara bani de un polish facut cum trebuie.
Si cand le spun ca ceea ce facem aici e arta – o protectie ceramica, o curatare in detaliu, un ritual care tine motocicleta curata, ferita, intreaga – se uita la mine ca la un saman beat. Dar ce nu stiu e ca noi tratam fiecare motocicleta cu mai multa iubire decat isi arata ei parintilor la ziua de nastere.
Pe unii… pe unii nu pot sa-i sufar. Daca ar fi dupa mine, i-as da afara. Sa-si spele motocicleta la self-wash cu peria aia mizerabila cu care inainte au spalat un Logan de firma. Dar, din pacate, avem nevoie de ei. Trebuie sa platim chiria. Apa. Curentul. Si cafeaua. Muuulta cafea.
Din fericire, avem si clienti altfel. Oameni care nu se ating de motocicleta pana nu le punem noi protectie ceramica. Care inteleg. Care se uita la ea si vad mai mult decat doua roti si un rezervor. Vad un suflet. Da, motocicletele au suflet. Uneori mai mult decat stapanii lor.
Si da, se vede lumina de la capatul tunelului. E slaba. Palida. Ca LED-ul ala chinezesc de pe farul aftermarket al unui Hornet de pe OLX. Dar e acolo.
Mai e mult pana departe. Suntem intr-o perioada de tranzitie. E ca epoca Power Flower – toti vor sa fie autentici, “naturali”, dar in realitate umbla cu murdaria sub unghii si se lauda cu libertatea de a fi “neintretinut”. E ca si cum rockerii nespalati ai anilor ’70 au facut pui cu minimalismul digital de azi si au dat nastere generatiei “nu spal ca e cool sa fiu jegos”.
Si totusi… continuam. Nebunul isi invarte orbitala ca pe o cruce in flacari. Miguelito sopteste rugaciuni in spaniola la fiecare rezervor curatat. Diablo… Diablo inca incearca sa filmeze ceva care sa nu para un trailer de documentar despre esec.
Si eu, Rasputin, stau aici. Inca cred. Inca sper. Si inca urlu in tacere catre toti motociclistii care se simt prea destepti sa investeasca in protectie:
“Intri pe pagina, ai 40% discount. Nu zic la ce. Poate nu intri!”
Poate nu vi!
