Egonudismul… sau Egoterapia de Garaj
Cand am creat Crazy Garage, ne-am zis, eu si Nebun, ca facem o biserica a adevarului, dar adevarul e ca habar n-aveam ce insemna. Stiam ca nu mai vrem sa ne mintim. Pe noi. Pe altii.
Eu si Nebun avem un ego cat casa, si incercam, pe cat putem, sa-l lasam la usa. Nu ne iese mereu.
Sa vezi cand se ciocnesc... explozie nucleara, nu alta. Apoi ne intoarcem la vestiarul de ego. La tacere. La un surub uitat care ne aduce inapoi cu picioarele pe pardoseala garajului.
Pentru ca, vezi tu... nu e simplu sa faci egonudism.
Sa te vezi gol... si mai ales, sa te lasi vazut.
De tine in primul rand. De altii. De prieteni. De necunoscuti.
De asta, aici nu avem oglinzi… Si nici nu ne trebuie, pentru ca avem tablouri… cu noi.
Poti incepe usor. Iti dai jos vesta, apoi tricoul... Mai tarziu, poate si restul. Sau poate nu… Dar daca pleci de aici cu gandul ca ai putea, cand esti singur, pe intuneric, sa te vezi asa cum esti… atunci ceva s-a miscat in tine.
Ai inceput!
Eu cred ca ego-ul e ca o haina. Uneori o porti sa nu-ti fie frig. Alteori ca sa pari mai mare, mai puternic, mai inalt, mai scump. Dar de cele mai multe ori… o porti ca sa nu te vezi. Sa nu te vezi asa cum esti.
La usa Crazy Garage, avem un vestiar. Nu pentru jachete. Ci pentru ego.
Unii il lasa din prima. Altii il lasa doar un pic, cat sa respire. Unii si-l iau inapoi dupa. Dar ceva se schimba. Pentru ca aici... nu venim sa ne dam mari. Venim sa ne dam jos:
Jos din poza. Jos din functie. Jos din “cum ar trebui sa fim”.
Si da, ce facem aici, detailing, ceramica, protectie, imagine, pare sa fie o hrana pentru ego, doar ca paradoxal adevarul e altul: Procesul este exact invers.
Inveti sa iubesti motocicleta… dar fara sa-ti dai seama, incepi sa te vezi si pe tine. In vopseaua aia polishata, curatata vezi si mizeria ta. In mirosul de degresant iti simti rusinea. In linistea cu care cineva lucreaza langa tine fara sa te judece... se intampla o vindecare. Dar nu e usor. O viata am fost invatati sa ne ferim de curent, sa mai punem o haina pe noi.
Si poate ca da, motocicleta in sine, cand o alegi, iti hraneste egoul.
Dar ride-ul... ride-ul te elibereaza.
Un ride bun e ca o tabara de egonudism.
Fara oglinzi, fara tablouri, fara spectatori, fara retele sociale. Doar tu cu drumul. Cu frica. Cu vantul. Cu adevarul.
Cel putin pentru mine e asa. Si asa as vrea sa fie si pentru tine, doar sa nu uiti sa-ti lasi egoul acasa.
La noi la garaj, un biker nu e „motociclist”. Nu e membru de club. Nu e influencer.
Aici e nimeni, si-n acelasi timp… e tot.
Gol de imagine. Gol de masca. Gol de „cum trebuie”.
Si poate ca tocmai de asta… aici e bine.
Egonudismul nu e o filozofie.
E o practica. O curatare. O revenire la ceva ce ti-a fost luat... sau la ceva ce ai uitat ca esti.
Si da, avem reguli. Dar nu-s despre polish sau programe de lucru. Sunt despre sinceritate. Despre tacerea aia care spune mai multe decat un discurs. Despre privirea care nu judeca. Despre linistea care te lasa sa existi fara sa te aperi.
Iar daca la final nu pleci gol… poate pleci cu o haina mai usoara. Una care nu te mai strange. Si poate, intr-o zi, te vei intoarce sa o lasi si pe aia.
Ego-ul nu e dusmanul. Ego-ul poate face bine. Daca stii ca e doar un strat. Daca nu devii tu hainele. La schi porti costum de schi. Pe motor, porti geaca moto. La sedinte, iti pui cravata. La nunta, papion si smoking. Si toate-s ok.
Dar cand ajungi inapoi acasa… si e liniste… cine esti fara ele?
